Parohia Popești

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este înălțarea sufletului la Dumnezeu spre a-L lăuda, a-I cere ajutorul și a-I mulțumi pentru tot binele pe care ni l-a dat și ni-l dă necontenit.

De câte feluri este rugăciunea?

Rugăciunea este: particulară și obștească.

Rugăciunea particulară este rugăciunea pe care o face credinciosul acasă sau în altă parte, singur sau împreună cu alții, prin grai sau numai în gând.

Rugăciunea obștească este rugăciunea pe care o fac credincioșii adunați la sfânta biserică, în duminici și sărbători, când iau parte la slujbele rânduite de Biserică și îndeosebi la Sfânta Liturghie. Însuși cuvântul „liturghie” înseamnă slujire obștească.

După cuprinsul lor, rugăciunile, atât cele particulare, cât și cele obștești, sunt: rugăciuni de laudă, de mulțumire și de cerere.

1. Prin rugăciunile de laudă, credinciosul dă grai cinstirii și închinării sale înaintea lui Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul a toate. La temelia rugăciunii de laudă stă credința că puterea lui Dumnezeu este nemărginită și măreția, strălucirea și slava Lui, fără de asemănare.
   Cunoscând acestea, credinciosul se pleacă smerit înaintea Domnului și, în numele său și al întregii zidiri, Îl laudă și Îl preamărește. Astfel împlinește el cuvântul Psalmistului, care zice: „Lăudați pe Domnul (…). Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150, 1-6).
2. Prin rugăciunea de mulțumire, credinciosul își arată recunoștința față de Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Dumnezeu este Cel mai mare binefăcător și ocrotitor al nostru. Lui îi datorăm viața, de la El am primit și primim nenumărate binefaceri: sănătate trupească și sufletească; tărie în primejdii, harurile Sale izbăvitoare; ani rodnici; vremuri pașnice și altele. De aceea, suntem datori să Îi arătăm lui Dumnezeu recunoștința noastră statornică.
   Mulțumind lui Dumnezeu, credincioșii urmează pilda Mântuitorului, Care, adesea, înălța rugăciuni de mulțumire către Tatăl Ceresc. Ei urmează apoi îndemnul Apostolului, care zice: „Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voința lui Dumnezeu pentru voi, întru Hristos Iisus” (1 Tesaloniceni 5, 18; 2 Corinteni 9, 15)
3. Prin rugăciunea de cerere, credinciosul aduce înaintea lui Dumnezeu dorințele lui și ale altora, încredințat că acestea îi vor fi ascultate și împlinite de către Dumnezeul cel Atotputernic și Atotbun. Credinciosul care face rugăciune de cerere recunoaște pe de o parte că, pentru a birui păcatul și a rămâne statornic pe calea binelui, are trebuință de ajutor, iar pe de altă parte, recunoaște că ajutorul de care are nevoie nu i-l poate da nimeni altul decât numai Dumnezeu.
   În săvârșirea rugăciunilor de cerere, credinciosul ia îndemn puternic mai ales din cuvintele Mântuitorului, Care a zis: „Cereți și vi se va da vouă; căutați și veți afla, bateți și se va deschide vouă” (Matei 7, 7)

În afară de aceste rugăciuni, mai există și rugăciunea de mijlocire. Aceasta este rugăciunea pe care o fac credincioșii unii pentru alții, înaintea lui Dumnezeu, și îndeosebi rugăciunile pe care le face preotul pentru credincioși, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, care zice: „faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, și mulțumite pentru toți oamenii” (1 Timotei 2, 1). Tot rugăciune de mijlocire este și rugăciunea pe care o fac sfinții, îngerii și îndeosebi Preacurata Fecioară Maria pe lângă Dumnezeu, pentru noi oamenii. Rugăciunea sfinților este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu (cf. Iacov 5, 16; Apocalipsa 8, 3-4). Cunoscând aceasta, credincioșii se roagă cu încredere către sfinți ca să fie mijlocitorii lor către Dumnezeu.

De ce trebuie să ne rugăm?

Trebuie să ne rugăm pentru că:

1. Prin rugăciune păstrăm legătura cu Dumnezeu și ne întreținem puterea de a nădăjdui în El, de a crede neclintit în El și de a-L iubi.
2. Prin rugăciune dobândim de la Dumnezeu ajutor ca să-I împlinim statornic voia și ca să ne punem viața în slujba Lui și a semenilor.
3. Prin rugăciune ne ridicăm deasupra greutăților vieții și ne agonisim mângâiere și îmbărbătare în necazurile și strâmtorările sufletești și trupești.
4. Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm, când zice: „Privegheați și vă rugați” (Matei 26, 41); „Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5, 17); „Faceți în toată vremea (…) tot felul de rugăciuni și de cereri” (Efeseni 6, 18).

Cum trebuie să ne rugăm?

1. Se cuvine ca, la rugăciune, să fim cu sufletul plin de cea mai adâncă evlavie atât față de Dumnezeu, cât și față de rugăciune. Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia rugăciunii cer din partea noastră acest lucru.
2. La rostirea rugăciunii trebuie să fim cu toată luarea aminte și să avem o înfățișare cuviincioasă. Credinciosul care, în timpul rugăciunii, este cu gândul împrăștiat, se arată a fi un fățarnic, pentru că Îl cinstește pe Dumnezeu numai cu buzele, nu și cu inima (cf. Matei 15, 7-8).
3. Rugăciunea trebuie făcută cu smerenie, adică să ne recunoaștem nevrednicia în fața lui Dumnezeu și să nu socotim că El ar fi îndatorat să ne împlinească totdeauna, în întregime și repede, toate cererile noastre.
4. La smerenie însă trebuie să adăugăm încrederea tare că Tatăl Ceresc ne va asculta cererile, dacă El le va găsi de folos pentru mântuirea noastră.
5. Credinciosul trebuie să fie stăruitor în rugăciunile sale, adică să nu deznădăjduiască, ci să se roage, chiar dacă cererile nu îi sunt numaidecât ascultare și împlinite așa cum ar vrea el. Se cuvine să știm că împlinirea cererilor este adeseori legată de Dumnezeu tocmai de stăruința noastră în rugăciune.
6. Rugăciunea trebuie să o facem în numele Mântuitorului nostru, Care a zis: „Amin, amin grăiesc vouă că oricâte veți cere de la Tatăl , întru numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23).

Când și unde trebuie să ne rugăm?

Se cuvine să ne rugăm mai ales dimineața, la amiază și seara, înainte și după masă. În popasurile acestea de rugăciune, lăudăm, mulțumim și cerem Tatălui Ceresc să ne aibă mereu sub sfânta Sa pază.

Locul rugăciunii este oriunde ne duc treburile vieții. În duminici și sărbători mergem la biserică, pentru ca, împreună cu ceilalți credincioși și în frunte cu preotul, să-I aducem lui Dumnezeu cuvenita închinare.

Rugăciunea obștească

Rugăciunea obștească este rugăciunea pe care o fac credincioșii împreună, adunați la un loc, cu preotul lor rânduit canonic, în anumite locuri și în anume timpuri și după rânduielile statornicite de Biserică.

Rugăciunea făcută de credincioși, chiar adunați împreună, dar fără preotul care are conducerea lor duhovnicească, nu este adevărată rugăciune de obște.

Care sunt foloasele rugăciunii obștești?

1. Rugăciunea obștească unește pe credincioși între ei, în dragoste, și îi apropie și mai mult de Domnul, după făgăduința Sa sfântă: „Unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
2. Rugăciunea de obște, mai mult decât cea particulară, înalță sufletele credincioșilor și le face să simtă mai cu putere frumusețea, măreția și înălțimea sfintelor slujbe.
3. Adunându-se la rugăciune în comun, credincioșii sunt îndemnați să înlăture și să uite întâmplătoarele neînțelegeri dintre ei și să se unească în dragoste către Dumnezeu și în dragoste creștinească între ei. Astfel uniți, ei sunt mai tari și mai îndrăzneți în înfruntarea ispitelor celui rău.
4. Prin rugăciunea obștească se arată și în afară unirea lăuntrică a credincioșilor, unire prin care toți sfinții Bisericii formează un trup tainic, trupul lui Hristos. De aceea, această rugăciune are multă putere și aduce mult folos credincioșilor, fiind cu deosebire bineplăcută lui Dumnezeu.

Care este locul unde se săvârșește în mod obișnuit rugăciunea obștească?

Locul unde se săvârșește în mod obișnuit rugăciunea obștească este biserica. Fiecare parohie își are biserica ei. Biserica este un lăcaș sfânt, în care se aduce închinare lui Dumnezeu, se săvârșește Sfânta Jertfă și Taină a Dumnezeieștii Cuminecături. Tot în biserică se săvârșesc și slujbele bisericești mai însemnate, la care iau parte credincioșii, pentru a se ruga împreună, pentru a asculta cuvântul adevărului mântuitor și pentru a se împărtăși de bunurile duhovnicești.

Biserica, privită ca lăcaș de rugăciune, se mai numește și „casa lui Dumnezeu”. În mod obișnuit, biserica se zidește cu altarul spre Răsărit, în mijlocul parohiei și, dacă se poate, pe un loc mai înalt.

Care sunt părțile unei biserici?

Părțile principale ale unei biserici sunt: pronaosul, naosul și altarul.

Pronaosul este partea prin care se intră în biserică; acolo se păstrează vasul în care se botează copiii (cristelnița). În vechime, în pronaos stăteau cei ce se pregăteau de botez.

Naosul este partea de mijloc a bisericii și cea mai încăpătoare. Aici stau credincioșii la rugăciune. Naosul închipuie lumea văzută și cerul văzut. Totodată, el închipuie corabia care duce pe credincioși spre viața veșnică.

În naos, spre altar, este tetrapodul, pe care, Duminica, stă icoana Învierii Domnului, iar la sărbători, icoanele praznicelor. În cele două părți laterale ale naosului sunt stranele cântăreților. Tot în naos, în partea dreaptă, se găsește scaunul arhieresc, iar în partea stângă, amvonul; apoi policandre, sfeșnice și candele, după rânduială.

Naosul este despărțit de altar printr-un perete de lemn, mai rar de zid, care se cheamă catapeteasmă, tâmplă sau iconostas, fiindcă este împodobit cu icoane. Iconostasul închipuie despărțirea celor văzute de cele nevăzute.

Ordinea în care sunt așezate icoanele pe iconostas este următoare: în rândul de jos, la dreapta ușilor împărătești, este icoana Mântuitorului, la stânga, icoana Maicii Domnului, la dreapta ușii diaconești din dreapta, icoana hramului bisericii, la stânga ușii diaconești din stânga, icoana unui ierarh sau a Sf. Ioan Botezătorul; în rândul doi, deasupra ușilor împărătești, este icoana Cinei celei de Taină, precum și icoana cea nefăcută de mână a Domnului, iar în dreapta și în stânga, icoanele praznicelor împărătești; în rândul trei, icoanele Sfinților Apostoli, cu icoana Mântuitorului ca arhiereu și împărat în mijloc; și în rândul patru, icoanele prorocilor, cu icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brațe în mijloc; iar deasupra, în vârful iconostasului, stă Sfânta Cruce, cu chipul lui Iisus Hristos răstignit, având de o parte pe Maica Domnului și de alta pe Sf. Apostol Ioan. În unele biserici, la mijlocul iconostasului, sub Sfânta Cruce, se găsește și icoana Sfintei Treimi.

Iconostasul are trei uși, prin care se intră în Sfântul Altar. Ușile din mijloc, care se deschid în două părți, se numesc uși împărătești; pe ele este zugrăvită icoana Bunei Vestiri, vrând să arate că prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a deschis oamenilor cerul. Prin ușile împărătești nu intră și nu iese decât arhiereul, iar preoții numai în timpul slujbelor religioase și numai îmbrăcați în sfintele veșminte. Celelalte două uși, numite uși diaconești, au zugrăvite pe ele icoanele Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Prin ele intră și ies diaconii și ceilalți slujitori ai bisericii.

Sfântul Altar este partea cea mai însemnată a bisericii și închipuie cerul nevăzut. În el, în timpul Sfintei Liturghii, se slujește Sfânta și Înfricoșătoarea Jertfă cea fără de sânge a Domnului.

În mijlocul Altarului se află Sfânta Masă (prestolul sau jertfelnicul), făcută din piatră. Ea închipuie mormântul Domnului Iisus Hristos. Cele patru colțuri ale Sfintei Mese închipuie cele patru părți ale lumii, arătând că din Jertfa lui Hristos se hrănește duhovnicește întreaga lume. Sfânta Masă este acoperită mai întâi cu o pânză de in, care simbolizează giulgiul de pe trupul Domnului în mormânt; apoi cu o țesătură albă, care simbolizează hainele Mântuitorului. În piciorul Sfintei Mese se așază, la sfințirea bisericii, sfinte moaște.

Pe Sfânta Masă se află: Antimisul, Evanghelia, Chivotul, în care se păstrează Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi, o cruce și unul sau mai multe sfeșnice cu lumânări.

Antimisul este o năframă pătrată, de in sau de mătase, având întipărită pe el icoana Punerii în momânt a Domnului. Antimisul este sfințit de episcop și are în cusătura lui sfinte moaște. Pe antimis se slujește Sfânta Liturghie.

În Altar se mai află: în partea stângă, proscomidiarul, pe care se pregătesc Cinstitele Daruri pentru Sfânta Liturghie; în partea dreaptă, diaconiconul, în care se păstrează sfintele vase și veșminte ale bisericii, iar în partea din spate a altarului este scaunul cel de sus, pe care stă arhiereul în timpul citirii Apostolului, închipuind pe Hristos..

Bisericile sunt împodobite pe pereți cu icoane și cu picturi, după o rânduială bine statornicită. Totul în biserici este astfel orânduit, încăt să înalțe sufletul către Dumnezeu, să îndemne la rugăciune și la evlavie.

Care sunt cele mai însemnate slujbe bisericești?

Cele mai însemnate slujbe bisericești sunt: Sfânta Liturghie, cele șapte Laude, slujbele Sfintelor Taine și Ierurgiile.