Parohia Popești

Ce datorii are creștinul pentru a-și dobândi mântuirea?

Pentru a-și dobândi mântuirea, creștinul are de îndeplinit datoriile pe care le arată legile morale, și anume:

1. Datorii față de Dumnezeu;
2. Datorii față de sine însuși;
3. Datorii față de semeni.

Care sunt datoriile creștinului față de Dumnezeu?

Datoriile creștinului față de Dumnezeu sunt:

1. Să creadă în El cu statornicie și să-I aducă cinstirea cuvenită;
2. Să nădăjduiască în El;
3. Să-L iubească cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul său, împlinindu-I întocmai voia arătată prin legile și poruncile Sale.

De ce creștinul pune înaintea tuturor celorlalte datorii, pe cele față de Dumnezeu?

Creștinul pune datoriile față de Dumnezeu înaintea tuturor celorlalte datorii pentru că este încredințat că nu el, ca om, este izvorul și măsura binelui, ci Dumnezeu. Lămurire deplină asupra binelui și mai ales puterea de a-l săvârși în orice împrejurare nu găsește credinciosul în sine, ci le primește de la Dumnezeu.

Numai în lumina datoriilor față de Dumnezeu și cu ajutorul dat de El, credincioșii creștini pot înțelege limpede datoriile față de ei înșiși și datoriile față de semeni.

Care sunt datoriile creștinului față de sine însuși?

Cea dintâi datorie a creștinului față de sine însuși este aceea de a fi cu iubire creștinească față de ființa sa proprie. Prin iubirea creștinească față de noi înșine se înțelege grija și străduința de a ne înlătura scăderile și a ne întări darurile cu care suntem înzestrați, în scopul mântuirii. Iubirea creștinească de sine nu duce însă la mântuire decât dacă merge împreună cu iubirea de Dumnezeu și de semeni. De aceea, creștinul nu desparte niciodată iubirea de sine de iubirea față de Dumnezeu și față de semeni și nici nu o pune deasupra acestora. El este gata, mai degrabă, să jertfească iubirea de sine pentru iubirea de semeni și iubirea de sine pentru iubirea de Dumnezeu (cf. Ioan 15, 13; Matei 10, 37).

Ce datorii iau naștere din iubirea creștină față de noi înșine?

Din iubirea creștină față de noi înșine iau naștere:

1. Datorii față de suflet;
2. Datorii față de trup.

Ce datorii are creștinul față de sufletul său?

Față de sufletul său, creștinul are datoria:

1. De a-și lumina mintea, hrănind-o cu învățăturile Sfintei noastre Biserici și cu alte învățături necesare vieții de toate zilele;
2. De a-și feri inima de simțăminte înjositoare și de a și-o umple cu simțăminte de evlavie, bunătate, frăție, iubire;
3. De a-și întări voința în așa fel încât ea să poată săvârși în mod statornic binele.

Ce datorii are creștinul față de trupul său?

Față de trupul său, creștinul are datoria:

1. De a-l feri de vicii și patimi;
2. De a-l întări prin muncă și lucrări, în marginile puterilor sale;
3. De a-i da hrana, îmbrăcămintea și odihna necesare;
4. De a-l îngriji la vreme de boală, dar nu prin descântece și leacuri băbești, ce chemând medicul, despre care Sfânta Scriptură zice: „Cinstește pe doctor (…) că și pe el l-a făcut Domnul (…). Domnul a zidit din pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele” (Isus Sirah 38, 1, 4).

Care sunt datoriile creștinului față de aproapele său?

Cea dintâi și cea mai însemnată datorie a creștinului față de aproapele său este de a-l iubi ca pe sine însuși. „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39). Iubirea față de aproapele creștinul o arată prin faptele sale.

Care sunt faptele iubirii față de aproapele?

Faptele iubiri față de aproapele sunt de două feluri: unele față de viața lui sufletească, altele față de viața lui trupească.

Față de viața sufletească a semenului, suntem datori:

1. A ne ruga lui Dumnezeu pentru el;
2. A-l ajuta să se ferească și să scape de păcat;
3. A-l ajuta să scape de neștiință și de nepricepere;
4. A-l ajuta, la trebuință, cu sfat înțelept;
5. A-l mângâia în vreme de întristare;
6. A nu se răzbuna asupra lui pentru răul ce ni l-a făcut, ci a-i răspunde cu dragoste, făcându-i bine;
7. A fi îngăduitori și iertători față de cei ce ne greșesc.

Față de viața trupească a semenului suntem datori:

1. A da hrană celor săraci și neputincioși, care nu-și pot agonisi singuri cele trebuitoare traiului;
2. A adăpa pe cei însetați;
3. A da îmbrăcăminte celor goi;
4. A cerceta pe cei aflați în necazuri și nevoi;
5. A cerceta pe cei bolnavi și a-i ajuta să scape de boală;
6. A găzdui pe străini, care n-au unde să-și plece capul;
7. A înmormânta pe cei ce mor în lipsuri și părăsiți.

Oamenii nu trăiesc singuratici, ci ei trăiesc grupați în societăți și instituții, dintre care cele mai însemnate sunt: familia, Statul și Biserica. Față de aceste așezăminte și instituții, după învățătura Bisericii, creștinul are anumite datorii.

Ce este familia creștină?

După învățătura Sfintei noastre Biserici, familia creștină este un așezământ în care părinții și copiii, întemeindu-se pe credință și iubire, își duc viața laolaltă, în așa fel încât părinții îndrumă, iar copiii sunt ascultători față de ei. La temelia familiei stă căsătoria, care a fost rânduită de Dumnezeu odată cu crearea omului. „Și a făcut Dumnezeu pe om (…) bărbat și femeie” (Facerea 1, 27-28). Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfințește căsătoria și o trece în rândul Sfintelor Taine. Scopul familiei creștine este:

1. Ca soții să se ajute unul pe altul atât în cele ale mântuirii, cât și în traiul lor de toate zilele;
2. Nașterea de prunci și creșterea lor în duhul credinței ortodoxe, al iubirii de Dumnezeu și de semeni, al muncii sănătoase;
3. Înfrânarea trupească, prin trezirea și întreținerea simțământului răspunderii unui soț față de celălalt, și a amândurora față de copii.

Pentru ca familia creștină să-și poată împlini acest scop, părinții au următoarele datorii:

1. Să trăiască în deplină înțelegere, să fie cinstitori de Dumnezeu și de oameni, străduindu-se a da întru toate pildă bună fiilor lor;
2. Să nu oprească nașterea de prunci, căci numai într-o familie numeroasă copilul va putea fi obișnuit din vreme cu respectul față de ceilalți, cu munca împreună cu alții, cu răspunderea pentru alții, cu dragostea față de alții;
3. Să muncească și să se lumineze pe ei înșiși, pentru a putea da o bună creștere copiilor lor.

La rândul lor, copiii au datoria de a fi cu ascultare, supunere și respect față de părinții lor, care înfățișează, pentru ei, legea morală și religioasă. „Copiilor, ascultați de părinții voștri întru toate. Căci aceasta este bineplăcut în fața Domnului” (Coloseni 3, 20).

Ce datorii are creștinul față de Sfânta Biserică?

Față de Sfânta Biserică creștinul are următoarele datorii:

1. Să-i arate statornic iubirea sa, ca uneia care l-a născut la viața în Hristos, i-a dăruit și-i pune la îndemână puterea și pilda de a trăi în curăție, sfințenie și iubire de Dumnezeu și de semeni;
2. Să se străduiască de a-i cunoaște învățăturile și de a se călăuzi după ele în viața sa de toate zilele;
3. Să dea ascultare ierarhilor și preoților Bisericii;
4. Să-i cunoască și să-i împlinească poruncile.

Care sunt poruncile Sfintei Biserici?

Poruncile Sfintei Biserici sunt în număr de nouă:

1. Să mergem la sfânta biserică în fiecare Duminică și sărbătoare, pentru a asculta sfintele slujbe.
   Această poruncă ne învață că nu putem rămâne numai cu rugăciunea de acasă, ci trebuie să mergem, în duminici și sărbători, la slujbele și rugăciunile de obște, săvârșite în biserică de preotul rânduit canonic. Acolo, ne dăm mai bine seama că nu numai noi, ci toți ceilalți sunt fiii lui Dumnezeu și că, rugându-ne împreună, sporim în credința și iubirea cea către Dumnezeu și cea dintre noi.
2. Să ținem posturile.
3. Să cinstim pe slujitorii bisericii.
   Pentru credincioși, preoții sunt rugătorii lor către Dumnezeu, luminătorii și conducătorii lor duhovnicești, Preoții îi aduc pe credincioși la viața în Hristos, le împărtășesc mântuitoarele haruri dumnezeiești, le propovăduiesc înaltele învățături evanghelice, îi povățuiesc și îi ajută să ajungă buni fii ai Bisericii și ai Patriei. De aici vine datoria pentru credincioși de a fi cu ascultare și cinstire față de slujitorii bisericii.
4. Să ne mărturisim păcatele și să ne împărtășim cu Sfintele Taine în cele patru posturi sau cel puțin o dată pe an, în Postul Paștilor.
   La spovedanie și cuminecare, creștinul poate merge oricând îl îndeamnă cugetul său. Porunca zice ca el să meargă la spovedit și cuminecat în cele patru posturi sau cel puțin în postul Paștilor. Prin spovedanie și cuminecare, creștinul se ușurează de păcatele săvârșite, precum și de mustrările de conștiință, înviorându-și și sporindu-și astfel puterile, pentru munca sa cea de toate zilele.
5. Să nu citim cărți eretice.
   Această poruncă învață că orice creștin, dar mai ales cel care nu este destul de întărit în credința Sfintei Biserici, să se ferească de a citi cărți scrise de cei care s-au abătut de la dreapta credință și vor să amăgească și pe alții, pe căi străine de acelea ale legii noastre ortodoxe. În caz de nedumerire, creștinul cu dragoste față de Biserică și de sufletul său merge la preot și-i cere lămuriri.
6. Să ne rugăm pentru toți ocârmuitorii noștri.
   Creștinul are ocârmuitori duhovnicești și ocârmuitori lumești. El trebuie să se roage și pentru unii, și pentru alții. Pentru ocârmuitorii duhovnicești, el este dator să se roage, fiindcă aceștia se străduiesc pentru binele lor duhovnicesc. Pentru ocârmuitorii lumești, creștinul trebuie să se roage fiindcă aceștia se străduiesc pentru binele lor vremelnic. „Vă îndemn – scrie Sf. Apostol Pavel – să faceți rugăciuni pentru toți cei ce sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață bună” (1 Timotei 2, 2).
7. Să ținem posturile orânduite de episcopul sau mitropolitul locului, în vreme de primejdii mari.
   Episcopul sau mitropolitul locului are dreptul ca, în vreme de primejdii mari, să rânduiască pentru credincioșii săi zile de post și rugăciune, pentru a abate dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu și a-I cere ca El să-Și arate din nou îndurarea și milostivirea Sa.
8. Să nu înstrăinăm și să nu folosim în scopuri străine bunurile bisericești
   Lucrurile sfințite din biserică, precum: icoane, veșminte, vase, cărți liturgice, nu pot fi folosite decât la sfintele slujbe. Celelalte bunuri ale bisericii pot fi folosite pentru întreținerea și înfrumusețarea lăcașului bisericii și a așezămintelor ei, pentru întreținerea slujitorilor bisericești și pentru ajutorarea celor nevoiași.
   Cunoscând scopul acestor bunuri bisericești, credinciosul contribuie de bunăvoie, sub diferite forme, la agonisirea lor: aprinzând lumânări, aducând prescuri, untdelemn și orice alte prinoase de trebuință bisericii. Prin aceasta, credinciosul aduce o jertfă curată, bine plăcută lui Dumnezeu și ajută totodată la întreținerea bisericii și a slujitorilor ei.
   Lucrând așa, creștinul dă ascultare, pe de o parte firescului îndemn de a fi recunoscător față de cei care se străduiesc pentru el, cu grijă părintească, de a-l face mai bun și a-l călăuzi pe calea mântuirii, iar pe de altă parte dă ascultare rânduielii Domnului, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, care zice: „A rânduit Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia, ca să se hrănească din Evanghelie” (cf. 1 Corinteni 9, 14; 1 Timotei 5, 17).
9. Să nu facem nuntă și ospețe în post
   Nunta și ospețele se fac de obicei cu petreceri și veselie. De aceea, Sfânta noastră Biserică oprește a le așeza în vremea postului. Sunt destule alte zile în timpul anului când creștinul poate face nuntă și când poate să ia parte la bucuriile și plăcerile sănătoase ale vieții.
   Această poruncă nu oprește, deci, pe credincios de a lua parte la nuntă sau la alte împrejurări de bucurie din viață, ci vrea doar să-i ajute a se folosi de toate acestea în marginile îngăduite de datoriile sale față de Dumnezeu și față de sine.

Împlinind aceste porunci ale Bisericii, creștinul este încredințat că lucrează la agonisirea mântuirii sale, gătită de Dumnezeu tuturor celor care-I împlinesc voia.