Parohia Popești

Ce este Biserica?

Biserica este așezământul sfânt, întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea credincioșilor. Ea duce mai departe, până la sfârșitul veacurilor, propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, împărtășește credincioșilor harul sfințitor prin Sfintele Taine și îndrumă credincioșii pe calea vieții adevărate. Bisericii i-a dat Domnul această întreită putere: să învețe adevărul dumnezeiesc, să săvârșească Sfintele Taine și slujbe bisericești și să îndrume pe credincioși spre trăire curată, în numele Său.

În Biserică, iar nu în afară de ea, Domnul nostru Iisus Hristos împărtășește harul Său mântuitor, prin Duhul Sfânt, în Sfintele Taine. De aceea, numai în Biserică este sigură mântuirea. Căci, dacă „Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este” (Efeseni 5, 23), cum zice cuvântul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, atunci nimeni nu poate să se împărtășească de mântuire, dacă nu este mădular al Trupului lui Hristos, adică al Bisericii.

Adevărul mântuirii în Biserică este mare și taina lui este adâncă; de primirea și urmarea lui depinde mântuirea noastră. Pentru a apropia acest adevăr de înțelegerea noastră, Mântuitorul face asemănarea cu vița și mlădițele:

Rămâneți întru Mine și Eu întru voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți întru Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne întru Mine și Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă unul nu rămâne întru Mine, este lepădat ca o mlădiță ce s-a uscat.

Ioan 15, 4-6

Precum mlădița se usucă dacă este ruptă de viță, de la care primește hrană prin sevă, tot așa și sufletul moare duhovnicește, adică își pierde mântuirea, dacă se rupe de Biserică, trupul tainic al lui Hristos, care îl hrănește duhovnicește prin harul dumnezeiesc. Harul din Biserică este ca sângele cald din trupul omenesc viu, sânge care hrănește toate mădularele trupului. Dacă un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se lipsește de viață, căci nu mai curge în el sângele trupului. Tot așa și credinciosul care se desprinde de Biserică, în care este harul, moare sufletește, pentru că nu mai are viață duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos.

Tot biserică se numește și lăcașul de rugăciune sfințit și închinat lui Dumnezeu, pentru că acolo se adună obștea credincioșilor să asculte cuvântul dumnezeiesc, să ia parte la aducerea sfintei jertfe a Domnului și să aducă împreună închinare lui Dumnezeu. În clădirea bisericii, pe Sfânta Masă, se păstrează Sfânta Împărtășanie, care este însuși trupul viu și sângele Domnului sub chipul pâinii și al vinului. Acolo se săvârșesc cele mai multe slujbe religioase, după rânduiala Bisericii. De aceea clădirea bisericii se mai numește „casa lui Dumnezeu”.

Cine sunt membrii Bisericii?

Din Biserică fac parte toți cei botezați cu botezul creștin, adică în numele Sfintei Treimi, care cred în Domnul nostru Iisus Hristos, care mărturisesc aceeași credință, care se împărtășesc de aceleași Sfinte Taine, care aduc aceeași închinare lui Dumnezeu și stau sub conducerea văzută a aceleiași ierarhii bisericești.

Nu numai drepții, ci și păcătoșii fac parte din Biserică; dar păcătoșii sunt membri sau mădulare bolnave ale Bisericii. Și nu numai credincioșii vii, ci și cei morți, care au adormit în credință, sunt membri ai Bisericii. Cei vii alcătuiesc Biserica văzută, din viața aceasta, adică Biserica luptătoare; iar cei morți în credință alcătuiesc Biserica biruitoare sau triumfătoare, pentru că au trecut dincolo de pragul acestei vieți de luptă.

Nu mai fac parte din Biserică ereticii și schismaticii, pentru că, deși au fost botezați, ei s-au rupt de Biserică prin credințele lor rătăcite, prin învățături deșarte și prin neascultare de conducerea Bisericii. Ereticii și schismaticii au părăsit calea cea dreaptă; ei sunt stricători de Biserică și, de aceea, vor fi osândiți (cf. Tit 3, 10-11; 1 Corinteni 3, 17).

Dintre membrii Bisericii triumfătoare, unii s-au deosebit de ceilalți prin înălțimea la care s-au ridicat în trăirea virtuților creștine. Aceștia sunt sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu. Ei sunt cinstiți în mod deosebit de Biserică.

De ce îi cinstim pe sfinți?

Pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm pentru statornicia lor în dreapta credință și pentru bărbăția cu care au știut să trăiască această credință și s-o apere până la capăt.

Îi venerăm apoi pentru harurile și vrednicia de care au ajuns să se bucure înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că slava pe care El a primit-o de la Tatăl, pe aceea a dat-o și sfinților. „Și mărirea pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor” (cf. Ioan 17, 22).

Mai cinstim pe sfinți pentru că ei mijlocesc cu rugăciuni, la Tatăl Ceresc, pentru noi (Apocalipsa 5, 8; Evrei 13, 7).

Cinstirea cea mai aleasă, numită supravenerare sau preacinstire, o aducem Preacuratei Fecioare Maria, ca uneia care a născut, după trup, pe Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

De ce sfințim sfintele moaște?

Cinstim sfintele moaște pentru că, rămânând în nestricăciune, ele ne amintesc mereu și ne îmbărbătează în datoria de a trăi și a ne jertfi pentru dreapta credință. Dar mai ales le cinstim pentru puterile dumnezeiești care lucrează prin ele. O dovadă că puterea lui Dumnezeu lucrează și prin osemintele celui drept avem în Cartea a patra a Regilor (13, 21), unde ne istorisește că osemintele prorocului Elisei au readus la viață un mort.

De ce cinstim sfintele icoane?

Cinstim sfintele icoane pentru că ele ne înalță gândul la taina întrupării Domnului. Luând chip de om, Domnul ne-a arătat că Îl putem înfățișa și cinsti în zugrăvitură.

Cinstim sfintele icoane apoi pentru că ele ne ajută să ne înălțăm gândul la sfinții care s-au nevoit și au pătimit pentru dreapta credință, dându-ne nouă pildă întru totul vrednică de urmat.

Mai cinstim sfintele icoane pentru că prin rugăciunile făcute înaintea lor, adresate sfinților pe care îi înfățișează, credincioșii evlavioși se fac părtași de îmbelșugate daruri duhovnicești.

Cinstirea icoanelor nu este închinare la idoli, pentru că cinstirea nu o dăm lemnului și culorilor, ci sfinților înfățișați pe lemn, ca unii bineplăcuți lui Dumnezeu, ca unii care s-au învrednicit să stea în cea mai strânsă legătură cu Dumnezeu și deci să poată mijloci pentru noi.

Înainte de a fi așezate în biserici și în casele credincioșilor, icoanele trebuie sfințite de către preoți, după rânduiala stabilită de Biserică.

Este Biserica numai văzută sau numai nevăzută?

Biserica nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută, ci și văzută și nevăzută. Văzută este Biserica, pentru că ea este pe pământ și văzuți sunt membrii ei din viața aceasta; văzute sunt ierarhia bisericească, mărturisirea de credință, slujbele, rânduielile și canoanele bisericești; iar nevăzută este Biserica, pentru că este și în cer; pentru că nevăzut este capul ei, Iisus Hristos, nevăzuți sunt membrii ei care au trecut din această viață; nevăzut este harul Duhului Sfânt care lucrează în ea, precum nevăzută este și duhovnicească legătură care unește toate mădularele Bisericii între ele și cu capul Iisus Hristos, făcând toate un singur trup duhovnicesc.

Care este conducerea Bisericii?

Domnul nostru Iisus Hristos, întemeind Biserica, a așezat în ea ordine și rânduială, anume ca unii să conducă iar alții să asculte, păstrând cu toții legătura dragostei și păcii între ei și cu Ei. Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească, adică episcopii, preoții și diaconii, care au fost așezați de Sfinții Apostoli în Biserică, pentru a propovădui cuvântul adevărului, pentru a face părtași pe credincioși de harul dumnezeiesc și pentru a păstori obștea credincioșilor. Credincioșii nesfințiți pentru vreo treaptă bisericească sunt numiți laici sau mireni. Cei ce fac parte din ierarhia bisericească se mai numesc și păstori sufletești, iar mirenii se mai numesc turmă cuvântătoare.

În chip nevăzut, Biserica este condusă de Însuși Întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, Care este singurul cap al ei, iar ea este trupul Lui tainic (cf. Efeseni 1, 22-23; 5, 23; Coloseni 1, 18).

În chip văzut, Biserica este condusă de ierarhia bisericească. Cea mai înaltă autoritate în Biserică o are adunarea episcopilor, care se numește sinod sau sobor. Sinodul hotărăște cele cu privire la bunul mers al Bisericii, iar hotărârile luate sunt ținute și aduse la îndeplinire de fiecare episcop în episcopia încredințată păstoririi sale. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată lumea creștină, acest sinod se numește sinod sau sobor ecumenic. În vechime, când toată creștinătatea era una, s-au ținut șapte Sinoade Ecumenice, ale căror hotărâri trebuie ținute de întreaga Biserică. Și Bisericile naționale, ca Biserica Română, Rusă, Greacă și altele, își au fiecare sinodul ei local de care este condusă, ținând totdeauna seamă de cele statornicite la sinoadele a toată lumea. Sinoadele iau hotărâri și conduc Biserica sub călăuzirea Duhului Sfânt. Însuși Domnul a spus că este pururea cu Biserica Sa (cf. Matei 28, 20), pe care o conduce prin Duhul Sfânt (cf. Ioan 15, 26), astfel că nimeni nu este cap al Bisericii decât Unul Domn Iisus Hristos. Nici Sfinții Apostoli nu se socotesc pe sine mai mult decât slujitori ai Bisericii (cf. Coloseni 1, 24-25). De aceea, dacă cineva, afară de Domnul, se socotește pe sine singur și învață că el este cap al Bisericii, unul ca acela este împotriva lui Hristos.

De ce Biserica este numită una, sfântă, sobornicească și apostolească (apostolică)?

Biserica este numită așa, fiindcă acestea sunt cele patru însușiri cele mai de seamă ale ei. Biserica este una, pentru că unul este întemeietorul și capul ei, Domnul Iisus Hristos, și unul este Duhul Sfânt, Care o însuflețește cu harul dumnezeiesc, una este învățătura ei cea adevărată și una este calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică și nu voiește să fie mai multe. Diferitele Biserici ortodoxe naționale nu sunt Biserici despărțite sau mai multe, ci numai membre ale singurului trup al Bisericii.

Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul și capul ei, Iisus Hristos, Care a sfințit-o cu sângele Său (cf. Efeseni 5, 25-27) și i-a dat putere să sfințească pe oameni prin harul dumnezeiesc. Sfințenia Bisericii nu se pătează deloc prin faptul că în ea se găsesc și păcătoși, fiindcă nu membrii Bisericii sfințesc Biserica, ci Biserica sfințește pe membrii ei, ea neavând de la ei sfințenia, ci de la Domnul, prin Duhul Sfânt.

Biserica este sobornicească sau universală pentru că îi este dat să se întindă peste tot pământul și să-i cuprindă pe toți oamenii, ca într-un sobor a toată lumea, și pentru că se conduce după cele statornicite la Sfintele Sinoade a toată lumea. Biserica nu este numai pentru un loc, ori numai pentru un timp, ori numai pentru un neam, ci ea este pentru toate locurile, pentru toate vremurile și pentru toate neamurile. Biserica este sobornicească și pentru că deține adevărul religios deplin și pentru că totdeauna și pretutindeni a învățat și învață neschimbat același adevăr dumnezeiesc universal.

Biserica este apostolică, pentru că este așezată pe temelia Apostolilor și prorocilor, „piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20), adică pentru că are învățătura Domnului Iisus Hristos, pe care a primit-o de la Sfinții Apostoli și ține rânduielile acestora.

Care este Biserica cea adevărată?

Biserica cea adevărată este Biserica Ortodoxă, pentru că ea singură este dreptcredincioasă, adică ea singură are credința cea dreaptă; ea singură păstrează neschimbate și fără nici o abatere învățătura și rânduielile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, așa cum le-au predat Sfinții Apostoli și așa cum le-au statornicit și lămurit Sfintele Sinoade, când toată creștinătatea era una și nedespărțită. De aceea, numai în Biserica Ortodoxă se găsesc mijloacele sigure de mântuire.

Poate Biserica să greșească?

Nu. Biserica nu poate să greșească, pentru că ea este „trupul lui Hristos” și Hristos cel pururea viu este capul ei (cf. Efeseni 1, 22-23), rămânând cu ea totdeauna; și pentru că în ea lucrează neîncetat Duhul Sfânt, prin harul Său, luminând pe slujitorii ei. De aceea, Biserica este „stâlp și temelie adevărului” (1 Timotei 3, 15), pentru că ea are darul de a nu putea să cadă niciodată în rătăcire. De aceea, Biserica este și nebiruită în adevărul ei dumnezeiesc, că „nico porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Niciun membru singuratic al Bisericii, fie el episcop sau patriarh, nu a primit de la Domnul darul de a nu putea greși; deci nimeni nu poate pretinde că este nesupus rătăcirii. Numai Biserica a primit de la Domnul puterea de a nu putea greși.