………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

In partea de sud a municipiului Bucuresti sunt doua localitati mari catolice – Cioplea si Popesti Leordeni, ai caror locuitori de origine bulgara, numiti si bulgari catolici, s-au asezat in aceata zona, acum 200 de ani. Oameni harnici si priceputi, acesti locuitori au prosperat si au reusit sa faca fata tuturor necazurilor si vicisitudinilor din trecut, iar nivelul spiritual ridicat din zilele noastre reprezinta rodul multor jertfe si grele incercari prin care au trecut inaintasii, de-a lungul anilor.

Paulichienii catolici bulgari

Paulichienii erau o ramura de eretici care a luat fiinta in Armenia prin secolele al VI-lea si al VII-lea. Imparatul bizantin de atunci al Antiohiei, dorind sa ii distruga, i-a dispersat in diferiye parti ale Imperiului, dar spre surprinderea lui, in locurile unde au fost dispersati, au format focare mai puternice. Asa s-a intamplat si cu colonia dispersata in tracia, care i-a infectat cu ereziile lor pe bulgari, care nu mai primeau Botezul, tagaduiau prezenta Mantuitorului Cristos in sfanta Euharistie, cultul Maicii Domnului si al sfintilor si, mai ales, aveau oroare de sfanta Cruce.
Mai tarziu, calugarii franciscani i-a convertit si le-a introdus ceremonia sarutarii publice a sfintei Cruci dupa fiecare ceremonie religioasa, ceremonie pastrata cu evlavie in Moldova si Valahia, in unele parti chiar in pana in zilele noastre.

Inca din 6 mai 1581, episcopul titular de Nona, Petru Ceduli, l-a trimis la ei cu o invitatie in numele papei, pe calugarul Franciscan Ieronim Arsengo, spre a le castiga bunavointa si a reveni la dreapta credinta. Din nefericire misiunea acestuia nu a reusit, iar franciscanii au abandonat problema convertirii bulgarilor pentru moment.
Dupa 20 de ani, franciscanii observanti din Bosnia, au initiat o noua tentative de convertire a paulichienilor bulgari. Acest lucru s-a intamplat pe la 1600, si dupa multe tatonari, incet-incet au aparut primele convertiri.
Primul sat convertit a fost Peticladenzi. Aici s-a predicat prima Sfanta Liturghie in sarbatoarea convertirii Sfantului Pavel si apoi a fost facut botezul solemn al celor convertiti la sarbatoarea Intampinarii Domnului. In acest sat a fost facuta si prima biserica, inchinata sfantului apostol Petru. Au urmat inca doua sate in jurul orasului Filippoppoli, numite Calabrovo si Novo Selia.
Teritoriul ocupat de paulichieni bulgari era foarte vast, incepand de la Dunare, langa actualul Nicopole si spre centrul Bulgariei, pana la Filippopoli, un total de 17 sate cu circa 1330 de case. Viata spirituala din aceste sate, s-a dezvoltat in mod normal, fiind confruntata cu lipsa mare de preoti, situatie careia i s-a facut fata cu multe jertfe si greutati.

Masacrul si exodul bulgarilor

Cetatile de langa Dunare si Marea Neagra, aveau mari probleme din cauza cetelor razlete de haiduci si hoti turci care pradau, luau robi si comiteau o multime de alte infractiuni.
Episcopul de Nicopolis ad Hystrum, Filip Stanislavov, de exemplu, cand a vizitat cetatile Tomis, Ismail, Chilia si Cetatea Alba a calatorit deghizat, si chiar si asa a trecut prin primejdii de moarte.
In anul 1984, sub egida papei, s-a format coalitia antiotomana – Liga Sfanta, din care faceau parte Austria, Polonia si Venetia, carora li s-a alaturat in anul 1686 si Rusia. Drept represalii, turcii se napusteau impotriva catolicilor bulgari, distrugand totul in calea lor, omorandu-i pe toti, arzandu-le bisericile si manastirile mari din Copilovatz, Klisura si Zelesna. Cei care au reusit sa scape au apucat calea surghinului, ratacind prin paduri, dar si aici au avut de suferit, fiind la indemana hotilor. Doar putini dintre ai au reusit sa treaca Dunarea si sa ajunga in Valahia. Ajunsi aici, s-au indreptat spre centrele catolice ale Valahiei, pe care le-au intarit sau au format center noi. Venirea lor in centrele vechi a avut beneficii asupra comunitatilor respective, revigorandu-le spiritual.
Se pare ca toti preotii , calugarii si chiar episcopii de Sofia si Nicopolis ad Hystrum au trecut in Valahia, sfarsindu-si amandoi zilele in conditii grele: Episcopul Antonius Stephani din Nicopolis ad Hystrum a murit orb si surd in anul 1691, iar arhiepiscopul Stefan Knezevič al Sofiei, dupa ce a stat un an la Tragoviste, a trcut la Sibiu, unde s-a stins intr-o mizerie cumplita in anul 1691. Odata cu stingerea celor doi episcopi, episcopii de Sofia numiti ulterior, nu au mai avut niciun contact cu bulgarii catolici refugiati in Valahia, iar in Bulgaria, putini paulichieni catolici au mai ramas pe la vetrele lor, majoritatea s-au ascuns prin locuri mai ferrite, nemaiavand preoti si episcop. Lipsa preotilor si episcopilor au facut ca ei sa se intoarca la obiceiurile vechi, unii au trecut la ortodocsi. Au fost localitati in care nu s-a vazut un preot catlolic timp de 25 de ani.

In Valahia au intervenit schimbari importante. Razboiul dus de austrieci impotriva turcilor, s-a incheiat cu Victoria austriecilor, si prin Pacea de la Passarowitz, 12 iulie 1718, Oltenia a trecut sub stapanirea austriecilor care au inlesnit regruparea refugiatilor bulgari catolici. Mai mult de atat, le-au fost oferite o multime de privilegii deosebite, concentrandu-i in trei center importante. In anul 1728 franciscanul observant bulgar Nicolae Pavličanič, alias Stanislavič, episcop de Nicopolis ad Hystrum, cu resedinta la Craiova, a decis infiintarea unui seminar pentru cresterea clerului si o scoala latina – echivalentul unui liceu de astazi.

Sfarsitul ocupatiei austriece in anul 1739, a insemnat si sfarsitul prosperitatii comunitatilor de catolici bulgari, care au fost nevoiti sa ia din nou drumul pribegiei, stabilindu-se de acum in Banat, unde au format localitatea Theresiopolis (Vinga), iar episcopul Nicolae Stanislavič a fost transferat la Csanad.

Mai inainte de ocuparea Olteniei de catre Austria, o parte din bulgarii catolici au trecut muntii impreuna cu preotii lor, stabilindu-se la Sibiu, Deva si Vint, iar centrul provinciei Bulgariei a franciscanilor observanti s-a mutat la Deva, de unde conduceau centrele catolice ale Valahiei. Cu scurgerea vremii a mai slabit si razbunarea turcilor impotriva bulgarilor catolici si a episcopilor numiti de Episcopia Nicopolis ad Hystrum, astfel incat credinciosii care locuiau in satele din jurul cetatii Nicopole de pe malul Dunarii si de aici au migrat in jurul orasului Bucuresti.

Comunitatile bulgarilor catolici din stanga Dunarii

Indiferent de situatia generala a regiunii, paulichienii bulgarii catolici aveau o situatie grea, caci erau socotiti in afara legii si priviti de toti, chiar si de catre crestini, ca un fel de eretici ce trebuiau distrusi. Casele misionarilor erau bordee subterane, fara podea, fara tavan imprejmuite cu nuiele si acoperite cu putin pamnat. Cand ploua nu le era permis sa le acopere cu ceva ca sa nu intre apa, acest lucru fiind considerat un delict. Vantul, frigul, inghetul, intunericul si umezeala erau singurii companioni ai misionarului. Daca intr-un loc era rascoala, preotul era considerat responsabil pentru acest lucru, si pentru aceasta “vina”, daca nu platea cu moartea, era maltratat si amenintat, plus ca era deposedat de toate bunurile si considerat ca un sclav. Nimeni nu putea sa ii ia apararea si era calomniat de oricine dorea. Intr-un cuvant, vitele erau mai bine tratate decat preotii lui Cristos si invatatura catolica.

Datorita acestor persecutii, multi dintre bulgarii catolici au trecut Dunarea in Valahia unde erau conditii de viata mai statornice si exista o libertate religioasa destul de mare, chiar daca erau sub acelasi regim de ocupatie otomana.

In 1784, 12 case de bulgari catolici au trecut Dunarea si s-au asezat la Viisoara (astazi satul Vanatori – Jud. Teleorman). Emigrarile in Valahia au continuat si in anii urmatori, astfel incat catre anul 1801, in Flamanda, Zimnicea, Kakanovo (in limba bulgara “ruda apropiata”, Slobozia si Russi (probabil Rosiorii de Vede) existau comunitati de bulgari catolici destul de insemnate.

In timpul “ciumei lui Caragea”, o mare parte din ei s-au retras la vechile vetre din Bulgaria, ramanand doar cei de curand veniti la Cioplea, care se vor stabili mai tarziu in Popesti Leordeni.

Istoricul asezarii

Dupa revolutia de la 1821 si reinstalarea domniilor pamantene, a inceput o perioada de liniste si randuiala in Tarile Romane. Datorita bolilor si razboaielor populatia era decimata, fapt care a determinat proprietarii de pamanturi sa caute mana de lucru in tarile vecine. Pentru Tara Romaneasca, golul de forta de munca a fost suplinit de crestinii din sudul Dunarii, unde turcii le faceau viata amara si impiedica extinderea cultului crestin. Avand in vedere ca amandoua locurile erau sub stapanirea otomana, trecerea populatiei dintr-o parte in alta nu era considerata infractiune, iar oamenii puteau circula liberi si se puteau aseza acolo unde isi castigau mai usor mijloacele de trai. Razboiul ruso-turc a facut posibila o emigrare considerabila de paulichieni catolici din satele Trancevicza si Beleni. Dintre acestia, can 20 de familii s-au asezat langa Bucuresti, intre Cioplea, Dudesti si Santesti, pe mosia marelui proprietar Alexandru Condurat, in satul acestuia, Popesti – Condurat. Ulterior au existat pentru Popesti doua denumiri pe baza de nationalitate: Popesti – Romani si Popesti Pavlichieni.
Cu scurgerea timpului, prin largirea perimetrului locuit al satelor, in perioada interbelica, comuna Popesti – Condurat s-a contopit cu comuna Leordeni.
O traditie pastrata in Popesti – Leordeni spune ca, pe vremea cand natranii lor sufereau din cauza turcilor in Bulgaria, episcopul de Nicopolis ad Hystrum le-a spus ca atunci cand se vor satura de prigoana turcilor sa plece la Cioplea, unde boierul mosiei Dudesti este un neamt catholic, care are nevoie de oameni. La fel se spunea ca boierul Alexandru Condurat a cumparat de la Cioplea 14 familii de clacasi ca sa lucreze pentru el. De aici se poate intelege, ca asezarea Popesti – Pavlichieni, cel putin partial, ar fi fost formata din catolici bulgari care veneau sau plecau. Noii veniti in Popesti – Condurat primeau de munca, “atat cat puteau lucra”, trebuind sa dea dijma proprietarului din produsele recoltate si zile de claca, dupa cum era obiceiul in acea vreme. Ei au primit de la proprietar loc special pentru casa si loc pentru biserica.
Chiar de la inceputul venirii bulgarilor catolici in Popesti – Condurat, au avut de indurate ciuma, foametea, boala si o invazie cumplita de lacuste, calamitati vehiculate de razboiul ruso-turc (1828-1829) si stationarea armatelor in tara. Birurile grele si preturile scazute al produselor agricole faceau viata si mai grea.
La inceput au locuit in bordeie de pamant acoperite cu paie. Pe la 1845 erau deja in Popesti Condurat cam 72 de familii cu 250 de credinciosi. Noii veniti erau considerati oameni cuminti, care aveau incredere unii in altii si nu erau certuri. Un batran starngea banii pentru preot, precum si birurile destinate administratiei.
Se mentioneaza si aici obiceiul oriental, prelungit pana aproape in zilele noastre, cand falacaii furau fetele fara stirea parintilor, care nu voiau sa le marite sau le maritau mai tarziu si le duceau la casele lor fara cununie. Duminicile mergeau la carciumi nesupravegheati de parinti, iar parintele Nicolae Penov “Parintele Nicula” dupa cum i se spunea in sat, si ii alunga la casele lor. Pentru a il pacali pe parinte, flacaii schimbau in fiecare dimineata locul unde se aveau loc petrecerile.

Situatia economica

Dupa moartea proprietarului Alexandru Condurat, posesiunile au ramas celor doua fiice ale sale.
Improprietarirea rurala din 1864 a produs nemultumiri catolicilor bulgari pentru ca s-au aplicat masuri discriminatorii, fiind considerati “tocmasi” adica muncitori ocazionali, nu “clacasi”, si acest “amanunt” nu le dadea dreptul la improprietarire, dupa Legea Agrara. Interventia energica a parintelui Nicolae Penov a facut ca oamenii sa isi primeasca pamantul pe care il munceau de ani de zile.
S-au impartit 72 loturi de casa, cei care aveau vite au mai primit si cate 8 pogoane de pamant, iar cei fara vite cate 4 pogoane. In total, catolicii din Popesti – Condurat au primit 500 de pogoane de pamant. La improprietarire biserica catolica din Popesti – Condurat a primit a fost improprietarita cu 17 pogoane de pamant.

In 1902, catolicii din popesti – Pavlicheni posedau 305 ha de pamant, pentru un total de 714 locuitori, 157 vite mari si 800 vite mici.

Dupa Primul Razboi Mondial, la improprietarirea din 1922, 260 de personae au primit cate sapte pogoane de pamnat, inclusive parintele Iosif Schubert. S-au distribuit 1700 de pogoane de pamant, iar dupa cativa ani alte 385 de personae au fost improprietarite cu cate 1000 mp loturi pentru case, inclusive parintele paroh Gfustav Műler. Tot atunci s-a fixat un lot special pentru biserica si casa parohiala noua, la un punct frumos, la soseau principala. Parcelarea s-a fixat de la Primarie spre Bucuresti, in stanga si in dreapta Soselei Oltenitei.

Cu toate ca parcelarea s-a facut toamna, s-au ridicat case pe toate cele noua loturi primite, restul fiind contruite in anul urmator. Ulterior, obstea satului a mai cumparat de la Casa Rurala inca 150n de pogoane. La acea vreme, satul avea posesiuni destul de importante, laptarii vindeau lapte in Bucuresti, pe care il transportau cu cobilita, 128 de pavatori si salahori lucrau pe diferite santiere din Bucuresti, iar seara se intorceau acasa. Iarna foarte multi catolici bulgari confectionau maturi de calitate superioara, chiar daca nu era o indeletnicire foarte rentabila ei puneau suflet in orice faceau. Loturile arabile erau cultivate ci zarzavaturi, insa numai cat le trebuia pentru gospodarie. Se cultiva la scara extinsa bame, cam ½ pogon de familie, pe care le culegeau toata vara, pentru ca apareau mereu altele. Bamele erau vandute la preturi avantajoase la o fabrica de conserve din Bucuresti. In proportie foarte mica aveau si vii nealtoite la marginea satului, dar pe masura ce terenul s-a ocupat cu cladiri, acestea au disparut.
Biserica si Parohia Popesti – Condurat

Initial, noua asezare a bulgarilor catolici Popesti – Pavlicheni, comuna Popesti – Condurat, tinea de Parohia catolica Cioplea, unde mergeau in fiecare duminica si de sarbatori sa asculte Sfanta Liturghie. Sacramentele le primeau tot la Cioplea, iar mortii ii ingropau pe locul din jurul bisericii actuale, loc daruit de proprietarul Alexandru Condurat la asezarea lor pe mosia lui.

In decembrie 1835, a venit la Popesti parintele Nicolae Penov, cu scopul de a pregati injghebarea unui lacas de cult. Iarna a stat intr-un bordei, iar slujbele le tinea intr-un saivan. In primavera anului 1836, impreuna cu oamenii din sat si cativa dulgheri adusi special de la Bucuresti, a inceput constructia unei bisericute pe locul unde se afla biserica actuala, insa de proportii foarte reduse si mai spre drum. Peretii erau din lut, batut in straturi successive, iar acoperisul din dranita. Nu avea turn si finisarea lacasului de cult nu s-a putut face decat in 1839. Pentru slujbe veneau preotii de la Cioplea, iar daca era necesar sa ramana mai mult timp in Popesti trebuiau sa stea intr-un bordei.
La indemnul episcopului Giuseppe Molajoni, s-a construit la Popesti casa parohiala, tot din pamant batut cu paie, ca si biserica. Casa avea cinci camere de locuit, bucatarie si sala, iar in fata s-a amenajat un mic turnulet special, in care s-a instalat clopotul bisericii.

In 1845 a fost infiintata Parohia Popesti – Condurat, iar parintelui Nicolae Penov i-a revenit sarcina de a-i calauzi pe credinciosi si de a asigura intretinerea preotului din localitate, care nu avea nici venit nici pamant. Taxele pentru diversele servicii erau neinsemnate, iar poporului ii revenea sarcina de a asigura intretinerea preotului. Pentru inabusirea Revolutiei de la 1848, au venit in regiunea Bucurestiului soldati turcesti si rusesti. La Popesti – Condurat au fost incartiruiti vreme de trei ani soldati rusi, care au comis excese grave in sat. Parintel Penov s-a plans episcopului Angelo Parsi, iar acesta I-a adus la cunostinta generalului Duhamel, un bun catholic, comandantulul corpului expeditionary rusesc, care a intervenit si a oprit purtarea brutala si demoralizatoare a soldatilor rusi. Pe de alta parte, nu toti soldatii rusi au fost la fel, cu ocazia Invierii din 1850, si-au marturisit credinta in biserica satului, alaturi de soldatii polonezi catolici, care erau inrolati in armata ruseasca.
Dupa improprietarirea din 1864 si reorganizarea administratiei de stat la Popesti – Condurat, s-a fixat ca, din impozitul datorat de comuna, 7 lei sa fie destinati pentru intretinerea cultului.